MihaelaC's Blog

Where troubles melt like lemondrops//Away above the chimney tops//That's where you'll find me

Thoughts 16/10/2012

Filed under: Uncategorized — mihaelacojocaru @ 20:53
Tags: , ,

Totul a pornit acum aproape un an când i-am admirat unghiile unei prietene ce a trecut de 25 de ani. Are mâini de femeie, unghii cum numai la femeile după o anumită vârstă vezi. Îmi spunea cum, odată cu trecerea anilor, tot felul de modificări se petrec la nivel fizic şi nu numai. Totul cu seninătate. 

Nu i-am înţeles atunci liniştea din voce când îmi spunea despre modificările survenite cu vârsta. Tot ceea ce am fost capabilă să asimilez a fost înaintarea în vârstă. Şi, dacă stau bine şi mă gândesc, până pe la vreo douăzeci şi de ani mai toate suntem tentate să credem că apropierea de 30 de ani nu poate surveni decât cu neplăceri. Riduri, mai multă atenţie acordată îngrijirii personale ş.a.m.d.

Până acum niciodată nu mi-am dat seama cum, de fapt, de abia acum avem acumulată suficientă înţelepciune încât să putem aprecia tot ceea ce trăim. Fie ele evenimente bune sau rele. Până  pe la 25-30 de ani tot încercăm să ne definim ca şi persoane prin diferite modalităţi: fie prin căsătorie şi, eventual, copii, fie printr-o carieră profesională.

Personal, cred că de abia de acum încolo pot aprecia cu adevărat ce am şi pot fi satisfăcută prin calitatea vieţii şi nu prin cantitatea evenimentelor ce mi se întâmplă. De abia de acum îmi dau seama că puţin, dar bun (cu referire la orice, chiar şi prieteni) îmi poate oferi o semnificaţie reală vieţii. Am ajuns, şi acum o spun şi eu cu seninătate, să nu îmi mai fie suficiente „ieşirile în oraş, cu gaşca”. A nu se înţelege greşit că sunt împotriva socializării. Dimpotrivă, cred că – granted condiţia e să ai şi persoanele potrivite în preajmă – are mult mai multă relevanţă o conversaţie purtată în oraş, la un pahar de vin/bere acum decât înainte. Prefer să am un grup mai restrâns de prieteni pentru a putea să îmi împart timpul cu fiecare în parte. Totuşi am ajuns şi să nu îmi mai fie „frică” de o zi petrecută doar cu mine, în care să mă redescopăr.

Am ajuns să nu mai simt nevoia de a mă defini, ca şi persoană, prin cineva. Fie el şi un bărbat. Mă simt „pe mine” prin acţiunile mele şi ceea ce realizez prin propriile forţe. Nu mă izolez, dar nici nu caut să mă identific în altă persoană. Simt nevoia să împărtăşesc sentimente, trăiri pe care le am tocmai pentru că nu îmi e ruşine cu mine.

Şi am ajuns să accept schimbările atât fizice cât şi la nivel mental provenite de la vârstă ca pe o provocare de a-mi regăsi sinele în tot ceea ce fac.