Thoughts 16/10/2012

Totul a pornit acum aproape un an când i-am admirat unghiile unei prietene ce a trecut de 25 de ani. Are mâini de femeie, unghii cum numai la femeile după o anumită vârstă vezi. Îmi spunea cum, odată cu trecerea anilor, tot felul de modificări se petrec la nivel fizic şi nu numai. Totul cu seninătate. 

Nu i-am înţeles atunci liniştea din voce când îmi spunea despre modificările survenite cu vârsta. Tot ceea ce am fost capabilă să asimilez a fost înaintarea în vârstă. Şi, dacă stau bine şi mă gândesc, până pe la vreo douăzeci şi de ani mai toate suntem tentate să credem că apropierea de 30 de ani nu poate surveni decât cu neplăceri. Riduri, mai multă atenţie acordată îngrijirii personale ş.a.m.d.

Până acum niciodată nu mi-am dat seama cum, de fapt, de abia acum avem acumulată suficientă înţelepciune încât să putem aprecia tot ceea ce trăim. Fie ele evenimente bune sau rele. Până  pe la 25-30 de ani tot încercăm să ne definim ca şi persoane prin diferite modalităţi: fie prin căsătorie şi, eventual, copii, fie printr-o carieră profesională.

Personal, cred că de abia de acum încolo pot aprecia cu adevărat ce am şi pot fi satisfăcută prin calitatea vieţii şi nu prin cantitatea evenimentelor ce mi se întâmplă. De abia de acum îmi dau seama că puţin, dar bun (cu referire la orice, chiar şi prieteni) îmi poate oferi o semnificaţie reală vieţii. Am ajuns, şi acum o spun şi eu cu seninătate, să nu îmi mai fie suficiente „ieşirile în oraş, cu gaşca”. A nu se înţelege greşit că sunt împotriva socializării. Dimpotrivă, cred că – granted condiţia e să ai şi persoanele potrivite în preajmă – are mult mai multă relevanţă o conversaţie purtată în oraş, la un pahar de vin/bere acum decât înainte. Prefer să am un grup mai restrâns de prieteni pentru a putea să îmi împart timpul cu fiecare în parte. Totuşi am ajuns şi să nu îmi mai fie „frică” de o zi petrecută doar cu mine, în care să mă redescopăr.

Am ajuns să nu mai simt nevoia de a mă defini, ca şi persoană, prin cineva. Fie el şi un bărbat. Mă simt „pe mine” prin acţiunile mele şi ceea ce realizez prin propriile forţe. Nu mă izolez, dar nici nu caut să mă identific în altă persoană. Simt nevoia să împărtăşesc sentimente, trăiri pe care le am tocmai pentru că nu îmi e ruşine cu mine.

Şi am ajuns să accept schimbările atât fizice cât şi la nivel mental provenite de la vârstă ca pe o provocare de a-mi regăsi sinele în tot ceea ce fac.

Impresii 02/10/2012

Toată lumea o vede zâmbind. Pentru că de fiecare dată când iese işi pune masca. Părinţii ei, imediat ce a avut accidentul, au reusit sa o ducă la cel mai bun doctor şi acesta, nereuşind să îi refacă faţa, i-a creat o grefă ce şi-o poate prinde foarte uşor. Atâta tot că grefa îi arată faţa ca fiind mereu zâmbitoare. „Oricum asta îi şi doriţi copilului vostru, nu? Să fie capabilă mereu să zâmbească.”, le spusese doctorul părinţilor în momentul în care le propusese grefa. Bineînţeles că Elaine refuzase pe motiv că trebuiau să îi ofere o viaţă cât mai normală. „Ştii foarte bine că din momentul în care a fost desfigurată în accident viaţa ei nu avea cum să mai fie normală”, îi şuierase Nick, cu pumnul strâns de nervi, soţiei sale. Nici măcar nu putea să o privească pe femeia care putea să mai doarmă, ştiind că îşi desfigurase copilul.

Decizia fusese luată în favoarea lui Nick, care oricum alesese să divorţeze de Elaine şi păstrase custodia Anei, pe motiv de neglijenţă. Nu se pusese în discuţie ca Elaine să ajungă la puşcărie pentru simplul fapt că probele dovediseră că fusese un accident. Dar Nick niciodată nu a fost convins că a fost doar un simplu accident. Lucru pe care i-l insuflase şi Anei de când era mică.

Aşa că Ana a trecut prin adolescenţă zâmbind constant, deşi sufletul ei fusese mai tot timpul trist. De ce să vrea mama ei să o mutileze? Doar pentru că nu vroia ca propriul copil să ajungă „mai mare” decât ea? În mintea Anei acest răspuns pur şi simplu nu era suficient. Da, îşi aducea şi ea aminte că încă de pe la vârsta de opt ani deja, mergând pe platoul de filmare alături de Elaine, fusese luată la ochi de diverşi regizori. Şi chiar o lăsaseră să joace în vreo câteva roluri micuţe.

Problema (şi implicit purtarea mamei faţă de ea) se schimbase din momentul în care se găsiseră dintre aceştia (mai ales cei la a căror părere Elaine ţinea mult) să îi spună că nici nu se punea problema ca Ana să nu ajungă un star cu ajutorul orelor de actorie primite încă din copilărie, dar mai ales datorită talentului ei înnăscut.

„O să fie mai mare pentru că va juca în drame cum n-a mai jucat vreo altă actriţă demult”, îi spusese Visconti Elainei. Fusese începutul sfârşitului pentru Ana pentru că rolurile din drame erau singurele pentru care mama ei nu era foarte lăudată.

Avea acum 20 de ani. Timpul alături de Nick trecuse uşor. El îi făcuse viaţa mai suportabilă, în condiţiile date. Chiar o şi convinsese că nu avea de ce să nu reînceapă lecţiile de actorie. Lucru pe care în urmă cu un an Ana îl făcuse. Pentru început, cu un profesor particular, căruia i se explicase situaţia şi care nu îi putea oferi Anei decât sfaturi pentru roluri uşoare, în comedii. La început, îi fusese greu acesteia să se concentreze atât de mult încât să poată reda ceva prin masca de pe faţă.

Greu, dar nu imposibil, după cum îi spusese profesorul său. Reuşea acum să transmită destul de uşor starea dintr-o comedie. În particular, începuse să studieze dramele şi, atunci când rămânea singură, se posta în faţa oglinzii, verificându-şi gesturile. Faţa ei, aşa mutilată cum era, nu reuşea să transmită mai departe tristeţea, seriozitatea. Era o adunătură de bucăţi de piele „sudate” de timp.

Nick fusese cel care o convinsese şi să încerce o şcoală de teatru normală. Îi spusese că ar putea să refuze să accepte rolurile pe care nu le putea „juca” masca ei pe motiv că nu e făcută pentru astfel de roluri. Oricum viaţa ei de afară era o permanentă actorie. Un rol de permanentă fericire.

Nu erau mulţi cursanţi, pe asta se şi bazase decizia Anei de a alege cursul acesta. Şi pe faptul că nu era ţinut de vreo celebritate de la Hollywood care să îi reamintească permament de Elaine. Bineînţeles, se înscrisese sub un alt nume. Aici l-a întâlnit pe Aiden. Au început să exerseze la cursuri rolurile împreună, cel puţin pe cele de comedie. El o ajuta mult prin felul în care juca. Îl simţea imediat şi se putea „plia” pe starea pe care el o transmitea. Şi invers era la fel. Parcă simţea ceea ce Ana vroia sa transmită. Îi anticipa, pe baza rolurilor, reacţiile.

Prin ceea ce repetau, Ana începuse să se deschidă tot mai mult către Aiden. Nu avusese pe nimeni până acum care să îi citească atât de uşor sentimentele. Ce-i drept că ei „jucau” sentimentele acestea din comedii pe baza unui scenariu. Dar totuşi, Ana simţea o apropiere şi o uşurătate în exprimare în preajma lui.

Ajunseseră ca, de la întâlniri în afara cursurilor pentru a repeta diversele scenarii pe care le aveau, să se întâlnească ocazional prin oraş doar pentru a sta la poveşti. Bineînţeles, subiectele discutate nu atinseseră niciodată „situaţia” Anei. Nu putuse încă să îşi deschidă într-atât sufletul în faţa lui. Mai ales că faţa ei de „afară” nu exprima decât bucurie.

Nick, însă, îi mai zisese de câteva ori că nu se poate baza doar pe reacţiile lui Aiden datorate doar „feţei” vesele a Anei. Îi tot sugera să încerce şi o discuţie mai profundă, în care să încerce măcar să îi sugereze situaţia. Ana era totuşi destul de sigură că părerea unui om şi modul în care se comporta, cel puţin în cazul lui Aiden, nu se puteau schimba în funcţie de o mască.

Ana fu surprinsă totuşi într-o zi de reacţia lui când, la cursuri, la propunerea profesorului ca Ana să se gândească şi la posibilitatea de a aborda şi un rol mai serios acesta o întrebase „De ce să se complice?” când ea interpreta atât de bine rolurile din comedii.
Ana nu reuşise pe moment să aprofundeze subiectul reacţiei, dar, cu prima ocazie ce i se oferi, reuşi să îl întrebe pe Aiden de ce credea că ea nu ar fi potrivită pentru o dramă.
„Faţa ta nu îmi inspiră seriozitate. Aici mă refer strict la un rol dintr-o dramă. Eşti prea… zâmbitoare.”, îi replică el. „Şi nu mă înţelege greşit, sunt încântat de modul în care reuşeşti să joci orice comedie, dar cred că putem juca bine doar un anumit tip de rol, nu cred că există o persoană care să fie capabilă să joace la fel de bine şi într-o dramă şi într-o comedie. Şi, în plus, parcă nu te pot vedea cu faţa ta mereu zâmbitoare ca fiind actriţă de dramă. Parcă nu te văd putând să transmiţi durere sau dezamăgire. Asta poate şi pentru că nu cred să fi simţit aceste lucruri cu adevărat până acum.”

„Asta pentru că te uiţi numai la suprafaţă!”, îşi zise Ana în gând, simţind o străpungere de dezamăgire. Nu îşi dăduse seama până atunci cât de mult te poate răni o singură persoană doar prin faptul că nu vrea să vadă mai mult în tine decât suprafaţa. „Totul ţine de aparenţe în viaţa asta.”