MihaelaC's Blog

Where troubles melt like lemondrops//Away above the chimney tops//That's where you'll find me

Eu si Good Food-ul 17/10/2013

Filed under: Uncategorized — mihaelacojocaru @ 23:49

Cochetez cu Good Food-ul de ceva vreme (in sensul ca le-am dat like pe facebook, dar nu mi-am cumparat pana acum nicio revista, shame on me for that :D). Pana in octomrie, cand am vazut pe coperta un tort splendibulos, si mi-am zis ca tre’ sa imi cumpar si eu revista, si numai de-ar fi fost pentru frumusetea pozei cu tort.

Nu mica mi-a fost mirarea ca, dupa ce am citit reteta de tort sa vad o nota prin care eram invitata (am luat-o personal, deh) sa incerc sa „reconstruiesc” minunatia. Na bun, mi-am zis, cat de greu poate fi, nu? 🙂 Pai nu foarte, dar nici prea usor nu mi-a fost sa il fac asa, un tort acceptabil, dupa parerea mea 😉

DSCF1145

Acum, dupa ce am citit eu revista mi-am zis asa: mon Dieu, sa coc atatea blaturi? No way! Asa ca, as I usually do, mi-am „refacut” un peu reteta ca sa se incadreze in tava mea de 30X36 (m-am gandit eu ca pot sa tai trei fasii de cate 12 cm latime si lungi de 30 dintr-un dreptunghi mai mare, right?). Si bine m-am gandit caci, dupa mine, a iesit suficient de inalt tortul asa cum l-am facut.

Ingredientele au fost cam asa:

Pt blatul de ciocolata:

60 gr unt

5 oua mari

150 ml lapte

1 esenta vanilie (daca gasiti plicuri de bourbon de la Dr. Oetker, cu atat mai bine)

60 gr faina

50 gr cacao

150 gr zahar

Pt blatul de portocale:

60 gr unt

5 oua mari

coaja rasa si zeama de la 1 portocala (ar trebui sa aveti 150 ml, daca nu ies, mai completati cu 1-2 linguri lapte)

1 esenta vanilie (daca gasiti plicuri de bourbon de la Dr. Oetker, cu atat mai bine)

160 gr faina

150 gr zahar

Pt blaturile rotunde (se imparte compozitia in 2 tavi de 20 cm diametrul) de cioco ce „imbraca” tortul:

40 gr unt

3 oua

75 ml lapte

1/2 esenta vanilie

30 gr faina

30 gr cacao

75 gr zahar

Pasii de preparare se regasesc in revista (nu o sa plagiez acum pt ca oricum asamblarea necesita, dupa parerea mea, si poze ajutatoare 🙂 ) Ideea e ca eu dupa ce am copt cele doua blaturi dreptunghiulare, le-am facut sul pe fiecare in parte intr-un prosop umezit pana s-au racit, ca sa isi pastreze elasticitatea. Dupa ce am terminat de copt toate blaturile (2 dreptunghiulare si 2 rotunde, de la capete) si s-au si racit, am facut crema.

Or at least I tried… Acum, eu, de obiei, imi ascult instinctul, lucru pe care nu l-am facut acum. Pt ca nu toti cei care urmau sa manance tort is mare fani de crema de unt (I know!, what can be better than that? :P), am zis sa fac o combinatie intre o crema de branza cu unt. Nu avea de ce sa nu imi iasa, right? Ei uite ca zeama de la cele doua portocale, asa cum era specificat in reteta din GF, mi-a stricat socoteala pt simplul fapt ca am pus-o de la inceput pe toata. 😦 Daca ma luam dupa guts nu puneam nici jumatate din ea si urma sa vad dupa ce-i trageam o mixare daca mai trebe sau nu. Eh na, wasn’t meant to be.

Asa ca am improvizat (tort facut intr-o duminica dupa-amiaza, cu majoritatea magazinelor de langa bloc inchise si cu lipsa chef de mers pana la supermarket :D): am facut o frisca, in schimb, in care am pus coaja de la o portocala rasa+putin sofran (din care am pus putin si in blatul de porto). De ce? Pai pt ca daca nu exagerezi cu el iti da o culoare frumoasa galbuie si nu modifica gustul. Eu am batut vreo 500 ml de frisca lichida si mi-a fost arhi-suficienta.

Si am mai facut si glazura din revista, iar putin modificata:

50 ml apa

50 ml ulei

200 gr zahar

75 gr cacao (asta pt ca am folosit o cacao foarte buna)

100 gr cioco amaruie

200 ml smantana pt frisca (vreo 25% grasime)

Le-am amestecat pe toate pe baie de aburi pana s-au topit frumos. 🙂

Eram ferm convinsa ca nu o sa iasa nimic, m-am cam impotmolit eu la asamblat, dar cand am vazut interiorul dupa ce am taiat prima felie I was like: how about that?! A iesit aproape la fel de fain cum as fi vrut (si asta doar pt ca sunt eu o obsedata de perfectiune). But see for yourself 🙂

DSCF1141DSCF1140

It was good, trust me 😉

Anunțuri
 

Thoughts 16/10/2012

Filed under: Uncategorized — mihaelacojocaru @ 20:53
Tags: , ,

Totul a pornit acum aproape un an când i-am admirat unghiile unei prietene ce a trecut de 25 de ani. Are mâini de femeie, unghii cum numai la femeile după o anumită vârstă vezi. Îmi spunea cum, odată cu trecerea anilor, tot felul de modificări se petrec la nivel fizic şi nu numai. Totul cu seninătate. 

Nu i-am înţeles atunci liniştea din voce când îmi spunea despre modificările survenite cu vârsta. Tot ceea ce am fost capabilă să asimilez a fost înaintarea în vârstă. Şi, dacă stau bine şi mă gândesc, până pe la vreo douăzeci şi de ani mai toate suntem tentate să credem că apropierea de 30 de ani nu poate surveni decât cu neplăceri. Riduri, mai multă atenţie acordată îngrijirii personale ş.a.m.d.

Până acum niciodată nu mi-am dat seama cum, de fapt, de abia acum avem acumulată suficientă înţelepciune încât să putem aprecia tot ceea ce trăim. Fie ele evenimente bune sau rele. Până  pe la 25-30 de ani tot încercăm să ne definim ca şi persoane prin diferite modalităţi: fie prin căsătorie şi, eventual, copii, fie printr-o carieră profesională.

Personal, cred că de abia de acum încolo pot aprecia cu adevărat ce am şi pot fi satisfăcută prin calitatea vieţii şi nu prin cantitatea evenimentelor ce mi se întâmplă. De abia de acum îmi dau seama că puţin, dar bun (cu referire la orice, chiar şi prieteni) îmi poate oferi o semnificaţie reală vieţii. Am ajuns, şi acum o spun şi eu cu seninătate, să nu îmi mai fie suficiente „ieşirile în oraş, cu gaşca”. A nu se înţelege greşit că sunt împotriva socializării. Dimpotrivă, cred că – granted condiţia e să ai şi persoanele potrivite în preajmă – are mult mai multă relevanţă o conversaţie purtată în oraş, la un pahar de vin/bere acum decât înainte. Prefer să am un grup mai restrâns de prieteni pentru a putea să îmi împart timpul cu fiecare în parte. Totuşi am ajuns şi să nu îmi mai fie „frică” de o zi petrecută doar cu mine, în care să mă redescopăr.

Am ajuns să nu mai simt nevoia de a mă defini, ca şi persoană, prin cineva. Fie el şi un bărbat. Mă simt „pe mine” prin acţiunile mele şi ceea ce realizez prin propriile forţe. Nu mă izolez, dar nici nu caut să mă identific în altă persoană. Simt nevoia să împărtăşesc sentimente, trăiri pe care le am tocmai pentru că nu îmi e ruşine cu mine.

Şi am ajuns să accept schimbările atât fizice cât şi la nivel mental provenite de la vârstă ca pe o provocare de a-mi regăsi sinele în tot ceea ce fac.

 

Impresii 02/10/2012

Filed under: Uncategorized — mihaelacojocaru @ 18:09
Tags: ,

Toată lumea o vede zâmbind. Pentru că de fiecare dată când iese işi pune masca. Părinţii ei, imediat ce a avut accidentul, au reusit sa o ducă la cel mai bun doctor şi acesta, nereuşind să îi refacă faţa, i-a creat o grefă ce şi-o poate prinde foarte uşor. Atâta tot că grefa îi arată faţa ca fiind mereu zâmbitoare. „Oricum asta îi şi doriţi copilului vostru, nu? Să fie capabilă mereu să zâmbească.”, le spusese doctorul părinţilor în momentul în care le propusese grefa. Bineînţeles că Elaine refuzase pe motiv că trebuiau să îi ofere o viaţă cât mai normală. „Ştii foarte bine că din momentul în care a fost desfigurată în accident viaţa ei nu avea cum să mai fie normală”, îi şuierase Nick, cu pumnul strâns de nervi, soţiei sale. Nici măcar nu putea să o privească pe femeia care putea să mai doarmă, ştiind că îşi desfigurase copilul.

Decizia fusese luată în favoarea lui Nick, care oricum alesese să divorţeze de Elaine şi păstrase custodia Anei, pe motiv de neglijenţă. Nu se pusese în discuţie ca Elaine să ajungă la puşcărie pentru simplul fapt că probele dovediseră că fusese un accident. Dar Nick niciodată nu a fost convins că a fost doar un simplu accident. Lucru pe care i-l insuflase şi Anei de când era mică.

Aşa că Ana a trecut prin adolescenţă zâmbind constant, deşi sufletul ei fusese mai tot timpul trist. De ce să vrea mama ei să o mutileze? Doar pentru că nu vroia ca propriul copil să ajungă „mai mare” decât ea? În mintea Anei acest răspuns pur şi simplu nu era suficient. Da, îşi aducea şi ea aminte că încă de pe la vârsta de opt ani deja, mergând pe platoul de filmare alături de Elaine, fusese luată la ochi de diverşi regizori. Şi chiar o lăsaseră să joace în vreo câteva roluri micuţe.

Problema (şi implicit purtarea mamei faţă de ea) se schimbase din momentul în care se găsiseră dintre aceştia (mai ales cei la a căror părere Elaine ţinea mult) să îi spună că nici nu se punea problema ca Ana să nu ajungă un star cu ajutorul orelor de actorie primite încă din copilărie, dar mai ales datorită talentului ei înnăscut.

„O să fie mai mare pentru că va juca în drame cum n-a mai jucat vreo altă actriţă demult”, îi spusese Visconti Elainei. Fusese începutul sfârşitului pentru Ana pentru că rolurile din drame erau singurele pentru care mama ei nu era foarte lăudată.

Avea acum 20 de ani. Timpul alături de Nick trecuse uşor. El îi făcuse viaţa mai suportabilă, în condiţiile date. Chiar o şi convinsese că nu avea de ce să nu reînceapă lecţiile de actorie. Lucru pe care în urmă cu un an Ana îl făcuse. Pentru început, cu un profesor particular, căruia i se explicase situaţia şi care nu îi putea oferi Anei decât sfaturi pentru roluri uşoare, în comedii. La început, îi fusese greu acesteia să se concentreze atât de mult încât să poată reda ceva prin masca de pe faţă.

Greu, dar nu imposibil, după cum îi spusese profesorul său. Reuşea acum să transmită destul de uşor starea dintr-o comedie. În particular, începuse să studieze dramele şi, atunci când rămânea singură, se posta în faţa oglinzii, verificându-şi gesturile. Faţa ei, aşa mutilată cum era, nu reuşea să transmită mai departe tristeţea, seriozitatea. Era o adunătură de bucăţi de piele „sudate” de timp.

Nick fusese cel care o convinsese şi să încerce o şcoală de teatru normală. Îi spusese că ar putea să refuze să accepte rolurile pe care nu le putea „juca” masca ei pe motiv că nu e făcută pentru astfel de roluri. Oricum viaţa ei de afară era o permanentă actorie. Un rol de permanentă fericire.

Nu erau mulţi cursanţi, pe asta se şi bazase decizia Anei de a alege cursul acesta. Şi pe faptul că nu era ţinut de vreo celebritate de la Hollywood care să îi reamintească permament de Elaine. Bineînţeles, se înscrisese sub un alt nume. Aici l-a întâlnit pe Aiden. Au început să exerseze la cursuri rolurile împreună, cel puţin pe cele de comedie. El o ajuta mult prin felul în care juca. Îl simţea imediat şi se putea „plia” pe starea pe care el o transmitea. Şi invers era la fel. Parcă simţea ceea ce Ana vroia sa transmită. Îi anticipa, pe baza rolurilor, reacţiile.

Prin ceea ce repetau, Ana începuse să se deschidă tot mai mult către Aiden. Nu avusese pe nimeni până acum care să îi citească atât de uşor sentimentele. Ce-i drept că ei „jucau” sentimentele acestea din comedii pe baza unui scenariu. Dar totuşi, Ana simţea o apropiere şi o uşurătate în exprimare în preajma lui.

Ajunseseră ca, de la întâlniri în afara cursurilor pentru a repeta diversele scenarii pe care le aveau, să se întâlnească ocazional prin oraş doar pentru a sta la poveşti. Bineînţeles, subiectele discutate nu atinseseră niciodată „situaţia” Anei. Nu putuse încă să îşi deschidă într-atât sufletul în faţa lui. Mai ales că faţa ei de „afară” nu exprima decât bucurie.

Nick, însă, îi mai zisese de câteva ori că nu se poate baza doar pe reacţiile lui Aiden datorate doar „feţei” vesele a Anei. Îi tot sugera să încerce şi o discuţie mai profundă, în care să încerce măcar să îi sugereze situaţia. Ana era totuşi destul de sigură că părerea unui om şi modul în care se comporta, cel puţin în cazul lui Aiden, nu se puteau schimba în funcţie de o mască.

Ana fu surprinsă totuşi într-o zi de reacţia lui când, la cursuri, la propunerea profesorului ca Ana să se gândească şi la posibilitatea de a aborda şi un rol mai serios acesta o întrebase „De ce să se complice?” când ea interpreta atât de bine rolurile din comedii.
Ana nu reuşise pe moment să aprofundeze subiectul reacţiei, dar, cu prima ocazie ce i se oferi, reuşi să îl întrebe pe Aiden de ce credea că ea nu ar fi potrivită pentru o dramă.
„Faţa ta nu îmi inspiră seriozitate. Aici mă refer strict la un rol dintr-o dramă. Eşti prea… zâmbitoare.”, îi replică el. „Şi nu mă înţelege greşit, sunt încântat de modul în care reuşeşti să joci orice comedie, dar cred că putem juca bine doar un anumit tip de rol, nu cred că există o persoană care să fie capabilă să joace la fel de bine şi într-o dramă şi într-o comedie. Şi, în plus, parcă nu te pot vedea cu faţa ta mereu zâmbitoare ca fiind actriţă de dramă. Parcă nu te văd putând să transmiţi durere sau dezamăgire. Asta poate şi pentru că nu cred să fi simţit aceste lucruri cu adevărat până acum.”

„Asta pentru că te uiţi numai la suprafaţă!”, îşi zise Ana în gând, simţind o străpungere de dezamăgire. Nu îşi dăduse seama până atunci cât de mult te poate răni o singură persoană doar prin faptul că nu vrea să vadă mai mult în tine decât suprafaţa. „Totul ţine de aparenţe în viaţa asta.”

 

Să-l ajutăm pe Cătălin… 22/10/2011

Filed under: Uncategorized — mihaelacojocaru @ 12:48

Nu am mai făcut lucrul ăsta niciodată, dar o prietenă m-a rugat. Şi pentru mine prietenii sunt importanţi. Foarte importanţi. Şi ştiu că şi pentru Anca sunt şi de asta m-a rugat, pentru că ea îl cunoaşe pe Cătălin şi sunt prieteni. Cred că orice om merită o şansă la viaţă şi sunt ferm convinsă că  doar şi prin trimiterea mai departe a situaţiei lui Cătălin ajutăm un pic. Cu câte un strop de voinţă putem face viaţa unui om mai bună.

Dacă nu ai blog, nu-i bai. Poate ai mess, facebook sau twitter. E un link pe care nu îţi ia mai mult de 5 minute să îl trimiţi.

http://drcatalinsandu.wordpress.com/

Despre Cătălin au mai scris şi Ana, Lavinia şi Adi Hădean (şi probabil mulţi alţii pe lângă). Poţi şi tu să o faci! 🙂

De asemenea, donaţii pot fi făcute şi prin cont sau chiar telefon (pe pagina lui Cătălin aveţi mai multe detalii).

Pentru donații exista 3 conturi pe numele tatalui, Unga Raducu, BCR, sucursala Titan:

EURO:
RO03RNCB0079124149020002
DOLARI:
RO46RNCB0079124149020004
RON:
RO30RNCB0079124149020001

SWIFT: RNCBROBU (valabil pentru ambele conturi)

BANCA: BCR, B-dul Basarabia, Nr. 156, Sector 3, Bucuresti

 

Too much 22/08/2011

Filed under: Uncategorized — mihaelacojocaru @ 21:54

În fiecare zi aceeaşi rutină: mers până la magazinul din colţ pentru a-şi lua ceva să mănânce în ziua respectivă şi plimbatul lui Puppy. Nu îşi programa nimic de pe o zi pe alta, nici măcar mâncare nu păstra de pe o zi pe alta. În fond, cine ştie dacă urma să apuce a doua zi. Nu avea prieteni, nu avea cunoştinţe, nu vorbea nici măcar cu vecinii din bloc. În opinia ei, nu avea niciun sens să încurce pe altcineva cu „situaţia” ei. Vecinii o credeau mută. Auzise într-o zi o discuţie pe holul blocului în care vorbeau despre ea şi concluzia a fost unanimă: era clar mută din moment ce nu saluta niciodată, indiferent cu cine se întâlnea pe scări. Puppy era singurul care îi permitea să păstreze legătura cu normalitatea. Cu el vorbea, bineînţeles numai în casă, către el îşi permitea un soi de sentiment de afecţiune. Asta numai pentru că ştia că Puppy nu are cum să o facă să sufere. Fizic vorbind, era în siguranţă cu el.

Asta până într-o zi când Puppy simţi nevoia de libertate şi trase de lesă până când trebui să îi dea drumul. Nu avea suficientă putere ca să îl ţină prea strâns. Încercă să alerge după el, dar Puppy era mult mai rapid. Condiţia fizică îl avantaja. În cele din urmă îl ajunse. Un străin îl ţinea de lesă. Aşa cum ea ar fi trebuit să o poată face. Se uita la ea cu ochi blânzi sau poate aşa i se părea ei din cauza bucuriei de a-l fi ţinut pe Puppy. Îi luă lesa din mână şi îi spuse un „mulţumesc” încetişor.

„O să te însoţesc până acasă ca să mă asigur că nu mai vrea să fugă”, îi spuse el, arătând cu capul către Puppy. O spusese pe un ton pe care nici măcar ea nu îl putea contrazice. Merse cu ea până la scara blocului şi văzând că acolo se opreşte îi spuse un „La revedere”, se întoarse şi plecă. Rămase blocată, cu lesa căţelului într-o mână şi privind în gol după acel străin.

A doua zi îl luă pe Puppy iar la plimbare şi, înainte să iasă pe uşă, parcă ar fi vrut ca situaţia din ziua de ieri să se repete. Nu fu necesar. Jos, străinul îi aştepta. „Ar fi fost păcat să scape şi azi. Poate nu se găsea cineva ca mine să vrea să îl oprească”, zise el râzând. Avea râsetul uşor. O binedispuse pe loc.

„Da, într-adevăr ar fi fost păcat să scape iar”, zise şi ea, uitându-se cu drag la Puppy. Şi atunci, pe loc, hotărî să facă ceva nebunesc. „Emille”, spuse ea întinzându-i mâna. „Bernard”, spuse şi el strângându-i uşor mâna.

„Încotro mergem Emille?”

„La supermarché. Puppy trebuie să mănânce. Şi la fel şi eu”, îi răspunse ea zâmbind.

Trecură aşa multe săptămâni. Încet, Emille îi făcu loc din ce în ce mai mult lui Bernard în viaţa ei. Fără să îşi dea seama când, deveni dependentă de ceea ce făceau împreună. Lucruri mărunte pe care înainte le făcea singură, erau realizate acum în doi. Şi începu să uite vechiul mod de a trăi: sigur, fără implicaţii emoţionale.

Totul până într-o dimineaţă în care se trezi, fără Bernard alături. Pe noptieră era doar un bileţel: „Îmi pare rău, dar nu pot trăi fără a avea siguranţa zilei de mâine. În fond, amândoi merităm ceva care să ne motiveze să vrem să trecem în ziua următoare. Îţi doresc cât mai multe zile.”

Tot ceea ce mai reuşi Emille să facă fu să pună mâna pe telefon şi să formeze numărul salvării, după care căzu inconştientă. 

 

Remember 24/03/2011

Filed under: Uncategorized — mihaelacojocaru @ 17:54

– De ce plângi?

– Plâng pentru că mă doare sufletul.

– Te doare că  s-a dus?

– Ştiu că ei îi e mai bine acolo şi că a ajuns unde trebuia, dar mă doare cînd mă gândesc că probabil nu o s-o mai văd niciodată. Şi ştii, amintirile încep să dispară…

 

Ocupaţie de concediu 26/02/2011

Filed under: Uncategorized — mihaelacojocaru @ 19:48

Nu aveam ce face (zăpadă mare, frig mult) deci m-am gîndit să mai arunc un ochi pe cărţile din bibliotecă. Am ales Jane Eyre-ul Charlottei Brontë, varianta în română de la colecţia Adevărul. Şi nu mi-a părut rău deloc. Chiar dacă stilul acesta de povestire este un pic mai greoi de asimilat, cartea te prinde. Povestea tinerei orfane, spusă pas cu pas, devine tot mai interesantă pe măsură ce te afunzi în carte. „Drumul” de la o fetiţă oprimată de singurele rude pe care le mai avea şi până la femeia capabilă să renunţe la ea pentru dragoste este foarte bine conturat.

Caracterul lui Jane se păstrează pe parcursul întregii cărţi constant: puternică, în tot ceea ce face îşi păstrează demnitatea, chiar dacă asta o duce aproape în pragul morţii.  Un lucru pe care poate ar trebui să îl înveţe şi multe dintre femeile din ziua de azi.

Ce m-a surprins mult la carte au fost numeroasele trimiteri la citate biblice. Pozitiv, pentru că utilizările sunt normale, nu forţate. De asemenea un lucru care pe mine m-a atras a fost imagistica prozei. Am simţit că fac parte din fiecare peisaj descris, pentru că imaginea oferită a fost reală.

Şi, punctul cel mai important, povestea de dragoste dintre ea şi domnul Rochester. Sincer, a reieşit atât de pură, încât te face să îţi pară rău că în viaţa reală mai rar găseşti aşa ceva, sau măcar ceva cât de cât apropiat. Dar măcar rămâne posibilitatea aspiraţiei către  un atare simţământ.

Mai mult nu mai spun, aş strica tot farmecul cărţii şi nicidecum nu vreau asta pentru că cele 500 şi de pagini merită tot efortul.

Lectură plăcută 🙂

PS: Rămâne de văzut dacă ecranizările (una în 1996, una în
2006 şi una ce va fi lansată anul acesta) se ridică la nivelul cărţii. 😀