Dacă nu ai blog, nu-i bai. Poate ai mess, facebook sau twitter. E un link pe care nu îţi ia mai mult de 5 minute să îl trimiţi.

http://drcatalinsandu.wordpress.com/

Despre Cătălin au mai scris şi Ana, Lavinia şi Adi Hădean (şi probabil mulţi alţii pe lângă). Poţi şi tu să o faci!

De asemenea, donaţii pot fi făcute şi prin cont sau chiar telefon (pe pagina lui Cătălin aveţi mai multe detalii).

Pentru donații exista 3 conturi pe numele tatalui, Unga Raducu, BCR, sucursala Titan:

EURO:
RO03RNCB0079124149020002
DOLARI:
RO46RNCB0079124149020004
RON:
RO30RNCB0079124149020001

SWIFT: RNCBROBU (valabil pentru ambele conturi)

BANCA: BCR, B-dul Basarabia, Nr. 156, Sector 3, Bucuresti

Asta până într-o zi când Puppy simţi nevoia de libertate şi trase de lesă până când trebui să îi dea drumul. Nu avea suficientă putere ca să îl ţină prea strâns. Încercă să alerge după el, dar Puppy era mult mai rapid. Condiţia fizică îl avantaja. În cele din urmă îl ajunse. Un străin îl ţinea de lesă. Aşa cum ea ar fi trebuit să o poată face. Se uita la ea cu ochi blânzi sau poate aşa i se părea ei din cauza bucuriei de a-l fi ţinut pe Puppy. Îi luă lesa din mână şi îi spuse un “mulţumesc” încetişor.

“O să te însoţesc până acasă ca să mă asigur că nu mai vrea să fugă”, îi spuse el, arătând cu capul către Puppy. O spusese pe un ton pe care nici măcar ea nu îl putea contrazice. Merse cu ea până la scara blocului şi văzând că acolo se opreşte îi spuse un “La revedere”, se întoarse şi plecă. Rămase blocată, cu lesa căţelului într-o mână şi privind în gol după acel străin.

A doua zi îl luă pe Puppy iar la plimbare şi, înainte să iasă pe uşă, parcă ar fi vrut ca situaţia din ziua de ieri să se repete. Nu fu necesar. Jos, străinul îi aştepta. “Ar fi fost păcat să scape şi azi. Poate nu se găsea cineva ca mine să vrea să îl oprească”, zise el râzând. Avea râsetul uşor. O binedispuse pe loc.

“Da, într-adevăr ar fi fost păcat să scape iar”, zise şi ea, uitându-se cu drag la Puppy. Şi atunci, pe loc, hotărî să facă ceva nebunesc. “Emille”, spuse ea întinzându-i mâna. “Bernard”, spuse şi el strângându-i uşor mâna.

“Încotro mergem Emille?”

“La supermarché. Puppy trebuie să mănânce. Şi la fel şi eu”, îi răspunse ea zâmbind.

Trecură aşa multe săptămâni. Încet, Emille îi făcu loc din ce în ce mai mult lui Bernard în viaţa ei. Fără să îşi dea seama când, deveni dependentă de ceea ce făceau împreună. Lucruri mărunte pe care înainte le făcea singură, erau realizate acum în doi. Şi începu să uite vechiul mod de a trăi: sigur, fără implicaţii emoţionale.

Totul până într-o dimineaţă în care se trezi, fără Bernard alături. Pe noptieră era doar un bileţel: “Îmi pare rău, dar nu pot trăi fără a avea siguranţa zilei de mâine. În fond, amândoi merităm ceva care să ne motiveze să vrem să trecem în ziua următoare. Îţi doresc cât mai multe zile.”

Tot ceea ce mai reuşi Emille să facă fu să pună mâna pe telefon şi să formeze numărul salvării, după care căzu inconştientă. 

- Plâng pentru că mă doare sufletul.

- Te doare că  s-a dus?

- Ştiu că ei îi e mai bine acolo şi că a ajuns unde trebuia, dar mă doare cînd mă gândesc că probabil nu o s-o mai văd niciodată. Şi ştii, amintirile încep să dispară…

Caracterul lui Jane se păstrează pe parcursul întregii cărţi constant: puternică, în tot ceea ce face îşi păstrează demnitatea, chiar dacă asta o duce aproape în pragul morţii.  Un lucru pe care poate ar trebui să îl înveţe şi multe dintre femeile din ziua de azi.

Ce m-a surprins mult la carte au fost numeroasele trimiteri la citate biblice. Pozitiv, pentru că utilizările sunt normale, nu forţate. De asemenea un lucru care pe mine m-a atras a fost imagistica prozei. Am simţit că fac parte din fiecare peisaj descris, pentru că imaginea oferită a fost reală.

Şi, punctul cel mai important, povestea de dragoste dintre ea şi domnul Rochester. Sincer, a reieşit atât de pură, încât te face să îţi pară rău că în viaţa reală mai rar găseşti aşa ceva, sau măcar ceva cât de cât apropiat. Dar măcar rămâne posibilitatea aspiraţiei către  un atare simţământ.

Mai mult nu mai spun, aş strica tot farmecul cărţii şi nicidecum nu vreau asta pentru că cele 500 şi de pagini merită tot efortul.

Lectură plăcută

PS: Rămâne de văzut dacă ecranizările (una în 1996, una în
2006 şi una ce va fi lansată anul acesta) se ridică la nivelul cărţii.

Crăciunul, ştiu, a trecut deja. Nu-i nimic. Tot vă mai puteţi delecta cu ceva poze cu “mireasmă” de Crăciun. Anul ăsta, spre deosebire de restul anilor, mi-au ieşit prăjiturelele de Crăciun foarte bune.

În primul rând am făcut nişte biscuiţei (pe care Ione a ajuns până la urmă să îi orneze, că eu a trebuit să plec la Timişoara) dintr-o cărticică Practic. Cu lămâie, foarte buni şi deloc tari

Şi în al doilea rând Christmas Crinkles, reţetă luată de la Florin, prăjiturele care m-au ieşit din prima fffffffoarte bune (am recidivat şi week-end-ul ăsta şi iarăşi au ieşit delicioase). Vi le recomand călduros.

Şi, nu în ultimul rând, cozonacul mamei. Cel mai bun cozonac ever (doar e făcut de o moldoveancă ). Reţeta o are mama, dar niciodată nu e exact la fel. Poate de asta îi şi iese aşa bun De fapt, e făcut cu suflet, cum zice ea.

Enjoy

(Poze made by Ione, dear sis )

- Nu. Pare că ar fi culoarea naturală a părului tău. A nimerit-o de data asta Ashley. Dar eu tot cred că ţi-ar sta mai bine cu părul tău, mă refer la cel grizonat, rânji Amy.

- Ştii foarte bine că nu suport să creadă oamenii că sunt mai bătrân decât sunt. Nu vreau ca din cauza unei gene idioate să se creadă că sunt la vârsta oamenilor nefericiţi.

- Şi ce vârstă ar fi asta, dragă Nick? întrebă Amy cu un rictus pe faţă. Vârsta mea, poate?

- Ştii bine că pentru mine tu eşti cea mai tânără fiinţă de pe pământul ăsta, indiferent ce scrie în buletinul tău.

- Dar totuşi, nu te poţi abţine să nu îmi judeci vârsta.

- Nu vârsta ta, ci pur şi simplu concepţia generală legată de ea, spuse Nick. Eu nu îmi simt vârsta şi mă comport ca atare. Dacă şi tu ai fi avut păr grizonat la 30 de ani probabil te-ai fi vopsit. Dar cum tu nu ai nici la 40…

Amy îşi prinse o şuviţă de păr între degete şi îi privi culoarea de de un negru intens. Da, era norocoasă. Până acum doar câteva fire albe îi ieşiseră şi nici măcar nu se vedeau din claia neagră pe care o avea ea pe cap.

- Mda, şi totuşi nu o să reuşesc nicicând să înţeleg repulsia pe care ţi-o provoacă vârsta mea, spuse Amy.

- Nu vârsta, ci concepţiile venite cu aceasta. Mă rog, anumite persoane, de fapt. Pentru că sunt şi persoane mai tinere, ca mine, care gândesc la fel: la anii mei, căsătoria şi copiii îmi lipsesc.

- Eu îi am şi aş vrea să le duc dorul, râse Amy.

- Minţi, îi replică Nick.

- Parţial. Ştii bine că aş avea nevoie câteodată de un timp departe de ei.

- Păi de asta sunt eu aici, îi zâmbi Nick.

Amy se întoarse către peretele din geam, cel care dădea spre parc. Se gândi la cum ar fi viaţa ei fără Nick. A guilty pleasure, asta era el. Se bucura de timpul petrecut împreună pentru că ştia că nu va dura. Avusese noroc mare cu el: pe lângă faptul că o înţelegea perfect, putea fi sigură că nu află presa despre ei de la Nick.

- Iar ai picat pe gânduri? îi şopti Nick atingându-i uşor umărul.

Amy tresări şi se întoarse să îl privească.

- Doar puţin, rosti Amy, privindu-l puţin ruşinată. Mă gândeam că situaţia este prea bună ca să dureze.

- Atâta timp cât te asiguri că nu te urmăreşte nimeni şi că nu află angajaţii tăi vârsta mea, eşti în siguranţă, râse Nick.

- Ştiu că tu nu ai spune nimănui, spuse Amy, dar lucrurile acestea de obicei se află. Şi toată lumea ar crede acelaşi lucru: senatoarea Amy Walsh are o aventură cu un tip mai tânăr.

Nick începu să râdă.

- Gândeşte-te numai la titlurile din ziare: “Nesatisfăcută de soţul invalid, Walsh îşi împrospătează “garderoba” cuceririlor”.

Amy să lăsă în fotoliu, sprijinindu-şi capul în palme.

- Of… De ce tot ce este atât de plăcut trebuie să fie şi aşa de complicat?!

- De fapt, şi aici se aplică aceeaşi formă de gândire uşor retardă a anumitor persoane: decât să accepte adevărul, mai degrabă cred în prima prostie care le vine în minte. De parcă, dacă te căsătoreşti trebuie să te rupi de tot ce îţi place. Sau, cel puţin, să faci lucrurile astea cu persoane mult mai în vârstă decât tine şi neatrăgătoare. Vezi de ce nici măcar nu iau în considerare căsătoria?, spuse Nick. Dacă lumea ar şti adevărul (că sunt doar profesorul tău de pian), nu ar crede pentru că e mult mai palpitant (şi imoral), dragă Amy, să vezi doar suprafaţa lucrurilor.

- Ştii că cel mai mult mă interesează faptul că o astfel de ştire, oricât de neadevărată ar fi, i-ar afecta pe copii, spuse Amy.

- De lucrul ăsta o să te îngrijorezi la momentul respectiv. Nu are rost să îţi iasă fire albe din ce va fi dacă… Şi aşa, la cât de repede prinzi, tare mi-e că în scurt timp nu o să mai am ce să te învăţ, zâmbi Nick.

Amy îi zîmbi scurt şi se întoarse cu faţa la claviatură, pierdută în marea de note.