În fiecare zi aceeaşi rutină: mers până la magazinul din colţ pentru a-şi lua ceva să mănânce în ziua respectivă şi plimbatul lui Puppy. Nu îşi programa nimic de pe o zi pe alta, nici măcar mâncare nu păstra de pe o zi pe alta. În fond, cine ştie dacă urma să apuce a doua zi. Nu avea prieteni, nu avea cunoştinţe, nu vorbea nici măcar cu vecinii din bloc. În opinia ei, nu avea niciun sens să încurce pe altcineva cu “situaţia” ei. Vecinii o credeau mută. Auzise într-o zi o discuţie pe holul blocului în care vorbeau despre ea şi concluzia a fost unanimă: era clar mută din moment ce nu saluta niciodată, indiferent cu cine se întâlnea pe scări. Puppy era singurul care îi permitea să păstreze legătura cu normalitatea. Cu el vorbea, bineînţeles numai în casă, către el îşi permitea un soi de sentiment de afecţiune. Asta numai pentru că ştia că Puppy nu are cum să o facă să sufere. Fizic vorbind, era în siguranţă cu el.
Asta până într-o zi când Puppy simţi nevoia de libertate şi trase de lesă până când trebui să îi dea drumul. Nu avea suficientă putere ca să îl ţină prea strâns. Încercă să alerge după el, dar Puppy era mult mai rapid. Condiţia fizică îl avantaja. În cele din urmă îl ajunse. Un străin îl ţinea de lesă. Aşa cum ea ar fi trebuit să o poată face. Se uita la ea cu ochi blânzi sau poate aşa i se părea ei din cauza bucuriei de a-l fi ţinut pe Puppy. Îi luă lesa din mână şi îi spuse un “mulţumesc” încetişor.
“O să te însoţesc până acasă ca să mă asigur că nu mai vrea să fugă”, îi spuse el, arătând cu capul către Puppy. O spusese pe un ton pe care nici măcar ea nu îl putea contrazice. Merse cu ea până la scara blocului şi văzând că acolo se opreşte îi spuse un “La revedere”, se întoarse şi plecă. Rămase blocată, cu lesa căţelului într-o mână şi privind în gol după acel străin.
A doua zi îl luă pe Puppy iar la plimbare şi, înainte să iasă pe uşă, parcă ar fi vrut ca situaţia din ziua de ieri să se repete. Nu fu necesar. Jos, străinul îi aştepta. “Ar fi fost păcat să scape şi azi. Poate nu se găsea cineva ca mine să vrea să îl oprească”, zise el râzând. Avea râsetul uşor. O binedispuse pe loc.
“Da, într-adevăr ar fi fost păcat să scape iar”, zise şi ea, uitându-se cu drag la Puppy. Şi atunci, pe loc, hotărî să facă ceva nebunesc. “Emille”, spuse ea întinzându-i mâna. “Bernard”, spuse şi el strângându-i uşor mâna.
“Încotro mergem Emille?”
“La supermarché. Puppy trebuie să mănânce. Şi la fel şi eu”, îi răspunse ea zâmbind.
Trecură aşa multe săptămâni. Încet, Emille îi făcu loc din ce în ce mai mult lui Bernard în viaţa ei. Fără să îşi dea seama când, deveni dependentă de ceea ce făceau împreună. Lucruri mărunte pe care înainte le făcea singură, erau realizate acum în doi. Şi începu să uite vechiul mod de a trăi: sigur, fără implicaţii emoţionale.
Totul până într-o dimineaţă în care se trezi, fără Bernard alături. Pe noptieră era doar un bileţel: “Îmi pare rău, dar nu pot trăi fără a avea siguranţa zilei de mâine. În fond, amândoi merităm ceva care să ne motiveze să vrem să trecem în ziua următoare. Îţi doresc cât mai multe zile.”
Tot ceea ce mai reuşi Emille să facă fu să pună mâna pe telefon şi să formeze numărul salvării, după care căzu inconştientă.
It’s sad you know.. Personajul asta e trist, nu ma identific cu ea. Nu pot, tu poti? Oricum povestea suna interesant asa ca vreau continuare!
E tristă povestea ei, aşa-i. Sincer eu nu am cum să mă identific cu ea pentru că nu am afecţiunea ei. Continuare? E moartă femeia. Ce să mai continui?!