Nu aveam ce face (zăpadă mare, frig mult) deci m-am gîndit să mai arunc un ochi pe cărţile din bibliotecă. Am ales Jane Eyre-ul Charlottei Brontë, varianta în română de la colecţia Adevărul. Şi nu mi-a părut rău deloc. Chiar dacă stilul acesta de povestire este un pic mai greoi de asimilat, cartea te prinde. Povestea tinerei orfane, spusă pas cu pas, devine tot mai interesantă pe măsură ce te afunzi în carte. “Drumul” de la o fetiţă oprimată de singurele rude pe care le mai avea şi până la femeia capabilă să renunţe la ea pentru dragoste este foarte bine conturat.
Caracterul lui Jane se păstrează pe parcursul întregii cărţi constant: puternică, în tot ceea ce face îşi păstrează demnitatea, chiar dacă asta o duce aproape în pragul morţii. Un lucru pe care poate ar trebui să îl înveţe şi multe dintre femeile din ziua de azi.
Ce m-a surprins mult la carte au fost numeroasele trimiteri la citate biblice. Pozitiv, pentru că utilizările sunt normale, nu forţate. De asemenea un lucru care pe mine m-a atras a fost imagistica prozei. Am simţit că fac parte din fiecare peisaj descris, pentru că imaginea oferită a fost reală.
Şi, punctul cel mai important, povestea de dragoste dintre ea şi domnul Rochester. Sincer, a reieşit atât de pură, încât te face să îţi pară rău că în viaţa reală mai rar găseşti aşa ceva, sau măcar ceva cât de cât apropiat. Dar măcar rămâne posibilitatea aspiraţiei către un atare simţământ.
Mai mult nu mai spun, aş strica tot farmecul cărţii şi nicidecum nu vreau asta pentru că cele 500 şi de pagini merită tot efortul.
Lectură plăcută 
PS: Rămâne de văzut dacă ecranizările (una în 1996, una în
2006 şi una ce va fi lansată anul acesta) se ridică la nivelul cărţii. 
