- Şi spui că nu vezi diferenţa, nu? întrebă Nick satisfăcut.
- Nu. Pare că ar fi culoarea naturală a părului tău. A nimerit-o de data asta Ashley. Dar eu tot cred că ţi-ar sta mai bine cu părul tău, mă refer la cel grizonat, rânji Amy.
- Ştii foarte bine că nu suport să creadă oamenii că sunt mai bătrân decât sunt. Nu vreau ca din cauza unei gene idioate să se creadă că sunt la vârsta oamenilor nefericiţi.
- Şi ce vârstă ar fi asta, dragă Nick? întrebă Amy cu un rictus pe faţă. Vârsta mea, poate?
- Ştii bine că pentru mine tu eşti cea mai tânără fiinţă de pe pământul ăsta, indiferent ce scrie în buletinul tău.
- Dar totuşi, nu te poţi abţine să nu îmi judeci vârsta.
- Nu vârsta ta, ci pur şi simplu concepţia generală legată de ea, spuse Nick. Eu nu îmi simt vârsta şi mă comport ca atare. Dacă şi tu ai fi avut păr grizonat la 30 de ani probabil te-ai fi vopsit. Dar cum tu nu ai nici la 40…
Amy îşi prinse o şuviţă de păr între degete şi îi privi culoarea de de un negru intens. Da, era norocoasă. Până acum doar câteva fire albe îi ieşiseră şi nici măcar nu se vedeau din claia neagră pe care o avea ea pe cap.
- Mda, şi totuşi nu o să reuşesc nicicând să înţeleg repulsia pe care ţi-o provoacă vârsta mea, spuse Amy.
- Nu vârsta, ci concepţiile venite cu aceasta. Mă rog, anumite persoane, de fapt. Pentru că sunt şi persoane mai tinere, ca mine, care gândesc la fel: la anii mei, căsătoria şi copiii îmi lipsesc.
- Eu îi am şi aş vrea să le duc dorul, râse Amy.
- Minţi, îi replică Nick.
- Parţial. Ştii bine că aş avea nevoie câteodată de un timp departe de ei.
- Păi de asta sunt eu aici, îi zâmbi Nick.
Amy se întoarse către peretele din geam, cel care dădea spre parc. Se gândi la cum ar fi viaţa ei fără Nick. A guilty pleasure, asta era el. Se bucura de timpul petrecut împreună pentru că ştia că nu va dura. Avusese noroc mare cu el: pe lângă faptul că o înţelegea perfect, putea fi sigură că nu află presa despre ei de la Nick.
- Iar ai picat pe gânduri? îi şopti Nick atingându-i uşor umărul.
Amy tresări şi se întoarse să îl privească.
- Doar puţin, rosti Amy, privindu-l puţin ruşinată. Mă gândeam că situaţia este prea bună ca să dureze.
- Atâta timp cât te asiguri că nu te urmăreşte nimeni şi că nu află angajaţii tăi vârsta mea, eşti în siguranţă, râse Nick.
- Ştiu că tu nu ai spune nimănui, spuse Amy, dar lucrurile acestea de obicei se află. Şi toată lumea ar crede acelaşi lucru: senatoarea Amy Walsh are o aventură cu un tip mai tânăr.
Nick începu să râdă.
- Gândeşte-te numai la titlurile din ziare: “Nesatisfăcută de soţul invalid, Walsh îşi împrospătează “garderoba” cuceririlor”.
Amy să lăsă în fotoliu, sprijinindu-şi capul în palme.
- Of… De ce tot ce este atât de plăcut trebuie să fie şi aşa de complicat?!
- De fapt, şi aici se aplică aceeaşi formă de gândire uşor retardă a anumitor persoane: decât să accepte adevărul, mai degrabă cred în prima prostie care le vine în minte. De parcă, dacă te căsătoreşti trebuie să te rupi de tot ce îţi place. Sau, cel puţin, să faci lucrurile astea cu persoane mult mai în vârstă decât tine şi neatrăgătoare. Vezi de ce nici măcar nu iau în considerare căsătoria?, spuse Nick. Dacă lumea ar şti adevărul (că sunt doar profesorul tău de pian), nu ar crede pentru că e mult mai palpitant (şi imoral), dragă Amy, să vezi doar suprafaţa lucrurilor.
- Ştii că cel mai mult mă interesează faptul că o astfel de ştire, oricât de neadevărată ar fi, i-ar afecta pe copii, spuse Amy.
- De lucrul ăsta o să te îngrijorezi la momentul respectiv. Nu are rost să îţi iasă fire albe din ce va fi dacă… Şi aşa, la cât de repede prinzi, tare mi-e că în scurt timp nu o să mai am ce să te învăţ, zâmbi Nick.
Amy îi zîmbi scurt şi se întoarse cu faţa la claviatură, pierdută în marea de note.
