Perspectivă

Nu am fost să votez! Din păcate! Scuze ar fi, nu nepărat plauzibile. Ideea e că regret că nu am fost. Ar fi fost un vot negativ împotriva referendumului.

Da, sunt total împotriva Parlamentului unicameral. Totuşi îi înţeleg pe cei care au votat cu “Da”. De ce?! Simplu. Oamenii s-au săturat de scena politică şi consideră că reducerea numărului de parlamentari este o “pedeapsă” pentru aceştia. Într-un fel au dreptate, sunt mai puţini ca număr deci se cheltuiesc şi mai puţini bani. Un principiu  bun, aş zice eu, dacă ar fi chiar aşa. Dar nu e! Cred că în acest moment (când destul de multe persoane vor să fie conducător unic) diversitatea şi, implicit, puterea împărţită ne pot feri de o reînviere a comunismului. Sub înfăţişare democratică, ce-i drept.

Aşa că nu consider că referendumul a fost un lucru bun, ci mai degrabă îl consider o ameninţare la adresa unei democraţii adevărate. Sper ca timpul să nu-mi dea dreptate!

…

Empty soul just lying on the ground. Never being able to find comfort in people or actions. Just standing and looking at the rumor around. What are you trying to find? Why aren’t you capable to be satisfied with what you have? People trust in you. Just leave them and come with me to the dark place inside of us.

Dileme zilnice

Astăzi am avut o surpriză cam neplăcută. Mi-am dat seama că noi, femeile, nu ne simţim împlinite, deci fericite cu adevărat, decât atunci când suntem împreună  cu un bărbat. “Revelaţia” asta am avut-o în timp ce îmi căutam costum de baie : D. Persoana care a declanşat-o, o fostă colegă de-a Ionelei, a fost plecată în Germania şi s-a întors cu un nou accesoriu: un prieten. Tipul, american fiind, se pare că e marea iubire. Mă bucur, într-un fel, pentru ea. E frumos sentimentul ăsta de a iubi/a fi iubit. Dar simplul fapt că a plecat să studieze şi s-a întors cu o preocupare mai mare (aka prietenul), m-a făcut să mă întreb dacă un bărbat ne poate face să ne simţim chiar atât de împlinite. Sau doar suntem noi mai comode de felul nostru şi aşa reuşim printr-o metodă simplă să ne simţim “completate”.

Nu vreau să par feministă, pentru că nu sunt. Mă atrag bărbaţii şi consider că au un rol destul de important în echilibrarea unei femei. Dar simpla idee că un bărbat este chiar tot ceea ce ne lipseşte pentru a ne simţi întregite mă lasă cu un gust amar. Amar pentru că totul se rezumă doar la un om. Consider că, fiind complexe, avem nevoie de mai multe lucruri care ne pot face, pe rând, fericite. Cum ar fi o zi senină petrecută contemplând natura, sau o ciocolată savurată în tăcere, sau o carte frumosă care te desprinde de realitate.

Poate că gândesc aşa şi fiindcă momentan nu am pe nimeni şi nici nu am avut vreo relaţie mai serioasă. Deci nu ştiu dacă nu aş avea altă părere dacă situaţia ar fi diferită. Dar totuşi întrebarea rămâne: oare fericirea proprie este chiar atât de dependentă de elementul masculin din viaţa noastră?

First impresion

De curând cineva mă întreba de ce nu arăt şi eu ca o tipă de pe coperta unei reviste. Primul instinct a fost să îi spun că dacă aş arăta aşa de bine nu m-aş mai uita eu la el. M-am abţinut. Dar cred că ar fi fost totuşi un sâmbure de adevăr în acele cuvinte. Nu sunt sigură, dar cred că mai multă frumuseţe mi-ar fi dăunat grav sănătăţii… mintale. Probabil aş fi fost prinsă în propria imagine şi aş fi crezut că pe tot ceea ce pun ochii it’s rightfully mine.

Întâmplarea asta mi-a trezit câteva întrebări in my little head:

Cât de mult ne lăsăm influenţaţi de frumuseţea fizică a partenerei/ului ?

În ce măsură putem să trecem peste “urâţenia” celor din jur ? (mă refer în principiu la prima impresie pe care ne-o formăm despre o persoană)

Dacă (sau cât de mult) ne creşte imaginea de sine când stăm cu cineva mai arătos/oasă decât noi ?

În ceea ce mă priveşte, recunosc că tipii care arată bine mă atrag instantaneu. Lucru nu tocmai bun dacă stau să mă gândesc că, de cele mai multe ori, caracterul lor nu le-a adus cinste imaginii.

A play

Dulceaţă de nuci verzi. Dulceaţă de cireşe negre. Trăiesc într-o lume a simţurilor. Culori, gusturi, mirosuri. Totul mă face să vibrez, să simt. Sunt o persoană cu tentaculele mereu deschise spre nou. Văd, ascult, pipăi. Mă folosesc de simţuri pentru a descoperi. Tot. Lumea în care trăiesc. În subconştient sunt pictoriţă, cântăreaţă, mim… Valorific tot ce mi-a fost dat.

În viaţa reală, în schimb, pictez prost, cânt şi mai prost, cât despre mimă… n-am fost niciodată bună la aşa ceva. Şi totuşi cânt, pictez şi mimez viaţa.

Dor de viaţă

• Mă vezi dansând prin ploaie. Liberă. Fără să îmi pese de nimeni şi nimic şi ai vrea şi tu libertatea mea. Ţi-o dau dacă vrei. Câteodată eu n-am ce face cu ea. O las să zacă şi să se piardă în nepăsare. Ştiu că e permanent cu mine şi de asta mă port aşa cu ea. Poate dacă nu aş mai fi liberă într-o zi aş trata-o cum trebuie, dar aşa…

• Mă vezi jucându-mă în nisip ca un copil. Ai vrea şi tu să nu  îţi pese că nu mai eşti demult copil şi să te joci fără nicio grijă. Dacă vrei, te las să te joci lângă mine. Facem castele de nisip, doar pentru o zi. Facem stele, şi broscuţe, şi multe altele… Suntem cine vrem şi nu ne pasă de ceilalţi.

• Mă vezi pierdută în visare şi te întrebi ce văd. Văd o altă lume, în care fac ceea ce îmi place, fără ca visele mele împlinite să se clădească pe socoteala altora. Văd oameni fericiţi, care nu se supără când semenii lor reuşesc. Văd oameni care au puterea să recunoască atunci când alţii sunt mai buni. Văd multe, dar cel mai mult mă văd pe mine dansând prin ploaie şi jucându-mă în nisip…

Punct. Şi de la capăt

M-am mutat… pe wordpress Am fost într-un fel nevoită să fac lucrul ăsta pentru că se închidea Yahoo 360. De fapt, de mult mă tot chinuia pe mine gândul ăsta de a mă  muta pe o altă pagină de bloguit. Acum am avut şi motivul pentru a o face. Sinceră să fiu, mi-a fost puţin cam greu. Pentru că, deşi mă plictisesc uşor şi îmi plac schimbările, îmi place de asemenea şi stabilitatea şi noul mă sperie de cele mai multe ori. Sunt şi plusuri şi minusuri la WordPress, ca la orice alt site. Sinceră acum văd mai mult minusurile, dar sunt convinsă că pe măsură ce mă voi acomoda cu noul “spaţiu” voi fi mulţumită de rezultat.

Pentru început am vrut să pun un videoclip care mie îmi e foarte drag (ce să mai zic de cântăreaţă) şi ale cărui versuri mă ajută permanent să trec peste stările mai “melancolice”. Hope you′ll enjoy it!

Răgaz

Mă desprind de tot. De orice grijă. Îmi fac loc încet printre greşeli şi regrete. Îmi strecor sufletul către fericire.
O zi de duminică cu cei dragi alături. Poveşti din trecut cu fete furate de la părinţi, fără zestre. Poveste de viaţă şi de regăsire în ceea ce contează. Greutăţi, bucurii, pozne. Împachetate în 70 şi ceva de foi. Apoi aer curat. Porumbei şi copilărie. Alergare, râsete, un zâmbet cât toată faţa şi mă desprind. Apă şi curcubeu, privire curată. Apoi iarbă. Verde şi răcoroasă. De la depărtare. Lupoaica şi Romulus cu Remus. Despărţire, lacrimi din dosul peretelui. Trei pe acelaşi drum, în aceaşi direcţie.
Îngheţată de pepene galben.

Fragment

Zilnic viaţa ne trece pe lângă noi. O vedem cum vine, o vedem cum se duce. Câteodată o punem pe pauză. De cele mai multe ori îi dăm fast forward. Astăzi viaţa mea s-a oprit. Câteva secunde au avut puterea unor minute. Şi totul s-a desfăşurat în reluare. There it goes…

9 şi ceva. Iau bilet pentru troleibuz şi pentru expres. Vine troleibuzul şi mă urc. Staţia următoare cobor pentru că văd expresul în spate. Mă urc în expres şi aştept să ajung la lucru. E 9:30 şi mă gândesc că o să ajung prea devreme. E atât de liber expresul. Staţia următoare. O femeie cu baston aleargă după expres şi şoferul o aşteaptă. Se urcă. Îl felicit pe şofer în gând pentru gest. Următoarea staţie: banca ProCredit de pe Torontalului. Mergem spre Circumvalaţiunii şi eu stau cu spatele. Mă uit înspre banca de peste stradă, în blocul cu oglinzi. Aceeaşi privelişte în fiecare zi.

9:32. Un om mai în vârstă se grăbeşte să traverse strada pentru că vede expresul. Nu are nicio şansă să îl prindă, mă gândesc.Trece alergând uşor prima parte. Face trei paşi alergând din partea a doua şi se împiedică. Cade. Îl văd cum se întinde pe asfalt. Din spate vine o maşină cu viteză. Milimetric îi ocoleşte capul. O altă maşină vine. Tot milimetric îi ocoleşte picioarele. O altă maşină vine. Noroc că este o începătoare şi nu are viteză. Opreşte cu câţiva paşi în laterala omului. De peste stradă vine repede să îl ajute să se ridice un bărbat. O doamnă ajunge şi ea la el. Amândoi îl ajută şi bărbatul se urcă în expresul încremenit. E 9:33. Fata care stă lângă mine are lacrimi în ochi. Bărbatul se aşează aproape de noi. De abia respiră. Şuşotelile încep: “Ar trebui să fie mai atent”, “Ai văzut domne’ ce viteză avea?!”

Îl privesc pe furiş, ca să mă asigur că nu i se face rău. Mă ridic. În staţia de la Billa cobor. Se ridică şi el şi îl las să coboare înaintea mea. Are doar un semn roşu pe faţă. Respir încet şi mă gândesc ce norocos e.

‘Cause

Seeing you sometimes it hurts me. Other times it makes me feel stronger. By now, I should’ve let you go. And probably I did. But I just want to have something to hang on to. It’s funny how things change… When you think you have nothing, life gives you back hope. And plenty! Comparing myself to the one I was a few years ago, I realize that I was happier back then. I’ve lost things I can’t regain. Never. But life is supposed to be like that. People say that those are the mistakes from which we learn. I’ve learned nothing ’till now. You once told me that what I write is too personal. It wasn’t. Now it is. And it seems like everything I do, I can’t change it back. I know that you don’t care. In fact, you never did. Maybe I’m writting ’cause I feel like doing nothing and that makes me feel guilty. So I write. I write everything with no meaning. Not even for me.